Faptul că am văzut crescând orașul Buenos Aires, crescând și descrescând.
Că îmi aduc aminte de curtea cu viță. de verandă și havuz.
C-am moștenit engleza și-am încercat să mă deprind cu saxona.
Că am iubit germana și mi-a fost dor de latină.
Că am stat de vorbă cu un ucigaș în cartierul Palermo.
Că m-am bucurat de jocul de șah, de iasomie, de tigri și de hexametri.
Că l-am citit pe Macedonio Fernandez cu glasul ce a fost al lui.
Că am cunoscut ilustrele incertitudini care alcătuiesc metafizica.
Că am cinstit spadele și am dorit să fie pace.
Că nu am râvnit să guvernez insule.
Că nu am ieșit din bibliotecă.
Că am fost Alonso Quijano și nu am cutezat să fiu Don Quijote.
Că i-am învățat ce nu știu pe cei care pesemne sunt mai știutori decât mine.
Că am prețuit darurile lunii și ale lui Paul Verlaine.
Că am încropit câteva versuri endecasilabice.
Că am repovestit vechi întâmplări.
Că am rânduit în dialectul timpului nostru vreo cinci-șase metafore.
Că m-am ferit de ademeniri.
Că am fost cetățean al orașelor Geneva, Montevideo, Austin și (ca toți oamenii) cetățean al Romei.
Că am fost un admirator al lui Conrad.
Că am fost un lucru pe care nimeni nu-l poate defini: argentinian.
Că am fost orb.
Nici unul dintre aceste lucruri nu e neobișnuit și totuși toate laolaltă îmi conferă o faimă pe care n-o pot înțelege.